SNSPMS

Moto: A descoperi lipsurile nu este suficient, dacă nu propui şi mijloace de îndreptare (Goethe)

Uneori ne este foarte greu să recunoştem lipsurile, ca urmare a adoptării unei atitudini care ne plasează pe o poziţie de neutralitate faţă de problema abordată. Pe de altă parte, este mult mai facil şi mai comod pentru sine să omiţi în loc să recunoşti, să fii absent mai degrabă decât să fii implicat, să fii laş decât curajos etc. Reformarea societăţii civile româneşti nu a fost şi nu este lipsită de astfel de neutralităţi, iar sistemul sanitar poate fi utilizat drept exemplu.

Preocupările privind îmbunătăţirea calităţii îngrijirilor de sănătate acordate în unităţile sanitare din România sunt mai vechi, dar totodată şi de actualitate, aşa cum putem remarca din activitatea actuală a guvernului.

Acreditarea spitalelor prevăzută în Legea reformei, adoptată de către forul legislativ în 2006, nu este încă posibilă. Mai mult, anul acesta au fost legiferate atribuţiile, modul de organizare şi componenţa Comisiei de Acreditare a Spitalelor, moment deloc lipsit de aspecte critice privind întârzierea introducerii unei asemenea reglementări.

Din păcate însă, între cele două momente, am asistat aproape la un vid de activitate în domeniul acreditării spi-talelor (cu doar două spitale acreditate de vechea comisie de acreditare, conform datelor publice), în timp ce doar prezentările insistente în mass-media ale unor cazuri dramatice şi scrisoarea adresată Preşedinţiei şi Cabinetului Primului Ministru, de către un deputat, au avut rolul de a sesiza lipsa calităţii serviciilor oferite în anumite spitale şi necesitatea acreditării tuturor spitalelor.

Deşi contractarea serviciilor furnizate de către spitale se face ţinând seama de evaluarea spitalelor, şi deşi strategiile guvernărilor au cuprins acreditarea spitalelor ca o măsură de importanţă strategică în dezvoltarea sectorului spitalicesc, se pare că doar dramele pacienţilor mai pot activa preocuparea pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor oferite în unităţile sanitare.

Atingerea unui nivel înalt al calităţii îngrijirilor de sănătate reprezintă încă, pentru multe alte sisteme naţionale de sănătate un deziderat, iar noi suntem abia la început de drum. Speranţa pacientului constă în posibilitatea apelării la servicii spitaliceşti de talie europeană chiar la noi în ţară, cu condiţii de confort sporit echivalente cu cele existente deja la nivel european, iar satisfacerea acestor speranţe va fi posibilă atâta timp cât toţi  beneficiarii acreditării spitalelor (guvern, spitale, organizaţii non-guvernamentale, asociaţii ale pacienţilor) vor conlucra în sens pozitiv iar aportul lor va fi substanţial şi mai ales ... de calitate.

Implicarea acestor instituţii (alături de mass-media şi  populaţie) trebuie să reprezinte, în contextul actual de dezvoltare a societăţii româneşti, principalul atu în pro-gresul anticipat de viziunea politicilor diferitelor guvernări din ultimele două decenii. Un prim pas a fost deja realizat, cu ocazia recentului seminar pe această temă de la Iaşi, în care a fost evidenţiat rolul comunicării şi interrelaţionării dintre toţi actorii implicaţi.

Termenul de cinci ani stabilit pentru atingerea criteriilor de acreditare de către spitalele româneşti se poate dovedi a fi unul eronat calculat în măsura în care autorităţile locale şi guvernul nu vor sprijini financiar reabilitarea spitalelor; multe dintre spitalele româneşti sunt prea vechi pentru a putea îndeplini criterii europene, dar trebuie să recunoaştem că suntem într-un moment critic în care nu ne permitem demolarea lor.

Responsabilitatea financiară va trebui să fie împărţită din acest moment între autoritatea centrală, autoritatea locală şi spitale, în timp ce lipsa finanţării sustenabile, absenţa criteriilor de acreditare, lipsa ghidurilor şi protocoalelor de practică medicală, lipsa sectorului privat, şi consecutiv acesteia, lipsa competiţiei, sunt tot atâtea aspecte care trebuie luate în considerare de către comisie, într-o formulă nouă de echipă şi cu noi atribuţii.

Criteriile şi standardele de performanţă nu trebuie doar preluate din alte scheme aplicate la nivel internaţional, ci trebuie să fie şi adaptate contextului actual naţional, astfel încât concesiile acceptate în favoarea spitalelor, la momentul actual sau la momentul deciziei de acreditare a acestora, să fie în folosul întregii societăţi. Comisia de Acreditare nu  trebuie să fie călăul spitalelor, ci mai degrabă trebuie să asigure acestora suportul necesar, ţinând seama că, în general, rolul acreditării spitalelor este nu numai acela de evaluare a performanţei spitaliceşti măsurată prin standarde stabilite, ci şi acela de îmbunătăţire continuă a performanţei unui spital.

Dr. Marius CIUTAN,

Medic specialist de sănătate publică

şi management sanitar

SNSPMS